M-am trezit cu fața la cearșaf și am avut același coșmar pe care îl am de ceva timp încoace... încă mai dormi în pat cu mine.
Nu este tocmai neplăcut, dar știi cum e vorba aia: nu vreau să mă trezesc cu altul în pat, dar nici cu tine în fiecare zi. Mai ales că acum am trecut de mult de faza prefăcută a relației, când te făceai că îmi pregătești mic dejun cu gem de coacăze și un trandafiraș mic, ca semn de mulțumire pentru faptul că am mai petrecut o noapte cu tine.
Apoi m-am trezit că aveam repetiție pentru nuntă... și nu conta dacă o mai repetam din nou, și din nou, și din nou... Până ieșea bine, până ieșea cum trebuie. Iar dansul mă cam amețise și am vărsat paharul cu vin fix peste rochia albă de parcă eram o păpușă înjunghiată. Și toți se uitau la reacția mea ce întârzia să apară. Iar mie nu îmi păsa, și deodată am început să râd atât de zgomotos pentru că totul era o scenetă, toți erau actori, și nimeni nu pricepea cât de fals era totul...
Apoi am făcut schimb de banalele minciuni... că totul va dura forever and ever, că nu mai puteam unul fără altul, că doar moartea, accidentală și neprevăzută, ne va despărți, că abia așteptam să mâncăm micul dejun în fiecare zi de acum încolo împreună...
Și s-a făcut zi... totul nu fusese decât un vis... Neîmplinit, cu voia celui de sus (Alexandru parcă îl cheamă, i-am notat numărul pe undeva)
Și astfel ne vom trăi viața fericiți după principiul călăuzitor de a nu ne spune vreodată ceea ce gândim.
Și ar trebui să fim recunoscători divinității pentru ceea ce avem, ar trebui să lăsăm natura să-și urmeze cursul, ar trebui să nu ne revoltăm împotriva sorții... nu-i așa? Doar nu vrem ca povestea să se sfârșească...