Pleacă de unde ai venit. Și ia-ți cu tine umbra grea.
Du departe aceste clipe surde.
Ia-ți adio de la viață.
Ridică vălul de cenușă
ce-ți acoperă ochii incolori.
Nu mai crede în nimic.
Nu-ți mai umple timpul cu goluri.
Ridică mâna spre tâmplă și privește cerul,
Doar așa vei putea perpetua specia.
Acoperă-ți fesele murdare de mâini străine,
Smulge-ți sânii care-ți distrug armonia corpului,
Picioarele sunt pentru umblat, pentru ascultat,
Iar mâinile au fost inventate disimulat.
Crezi că reprezinți ceva, că ești totuși undeva
o entitate, că-ți ești stăpân.
Ești doar o nereușită invenție a nimănui.
Crezi că știi cât să poți înțelege pentru tine
Și ai vrea să nu cazi în abisul gândurilor proprii.
Nu-ți mai ajunge acum răsăritul pentru a continua.
Să lupți, o știi, e o mare idioțenie,
Să te predai e una și mai mare,
Să rămâi atemporal, încremenit
Și să te pedepsești pentru inacțiune,
pentru ignoranța la care ne condamni.
Ești prea mut și prea rece
Ești prea departe de adevăr și minciună.
Te descoperi, cică,
dar tu știi că doar te acoperi
cu o mare și groasă mușama prăfuită.
Ți-ai pierdut gustul și pipăitul,
Iar sensibilitatea ți s-a rătăcit
printre frunzele moarte de toamnă.
Afli că de fapt ești mai dependentă
ca oricând și decât oricine.
ceea ce te dezarmează și mai mult.
Afli că sufletul se află doar în mintea noastră,
probabil cei doi neuroni lipsă,
care și-au făcut ciub în conștiința ta sinistră.
Visezi la coșmarul clipelor viitoare
Și la apocalipsa lumii din vată de sticlă
În care ți-ai rătăcit pașii.
Dansezi în ploaia acidă
Și ai impresia că exiști
Ai părerea că tot ce te-nconjoară e real.
Fizică, matematici, biologie, chiar au descoperit soluții?
Mă îndoiesc profund de ce spune orice persoană în parte.
Animale guvernate de legi supranaturale,
ființe fără casă și fără scop,
deșeuri în căutare de căldură,
și libertate fals disimulată.
Iubește-ți ochii, dar nu-i crede,
Adoră-ți gura, dar n-o deschide,
Închide-ți mintea în stomac, să nu poată fi detectată,
Pleacă-ți urechea la susurul vântului
Și încredințează-i lui adevărul tău.
***
CURIOS
Pe acest pământ.
Să apari în calea mea
Și să nu te pot uita.
Simplă este-acestă lume
Și atât de logică.
Dacă vrei poți spune-oriunde
Că tu mă cunoști.
Ești departe.
Ești rece.
Viața trece
Și te-afundă
În concret.
Brevet.
Este tot ce-ți trebuie.
Dar atât este de greu.
Iar eu îmi vreau dreptul meu
De a iubi.
Dispari.
Apari.
Te duci
Și mă-ncurci.
Ești monstru cu păr abanos,
Cu iris albastru,
Ești viu,
Și holografic
Ești mort.
Ascunzi universul
Te pierzi în terestru.
Cosmosul nu e făcut
Pentru sufletul meu din lut.
Arunci cu suliți veninoase
Priviri sângerânde.
Te-ntuneci
Și spumegi
Albastru cuvânt
Arid pământ.
Plecaseși azi-noapte
Uitaseși să mai vii.
Pierdusem sămânța
Unei noi iubiri.
Mă uit pe ferestră
Privesc mai departe
Și totu-i o ceață
Ce de tine mă desparte.
S-a rupt legământul,
S-a șters jurământul.
Tu nu m-ai iubit.
Eu nu te iubesc.
Și totu-i prezent.
Alung suferința,
Mint să trăiesc,
Aștept alinarea
Că o să mă privești.
Și a trecut prea mult,
Acum drumul e amplu;
Nu-i de ajuns cuvântul
Să mai reziste templul.
Cad bolovani continuu
Se risipesc aripile,
Se uită jignirile
Dar rămâne lumina
Spre moartea cerească,
Spre salvarea orbească:
Cunosc suferința.
Mă-ntorc înapoi
Și mor tot mai mult.
Nu pot să trăiesc
Nu pot să respir.
Aștept doar o zi
Să spun: am înțeles.
Gândesc prea puțin
Uit ce vreau acum.
Am uitat că sensibil
Sufletul tău îl dețin.
Nu mă acuzi
Nu mă minți.
Ești rece
Și mă scoți din minți.
Ești tot, și nimic
Ești puțin din absolut,
Iar eu sunt ce-am fost
Demult.
***
IA-MĂ ÎN BRAȚE
Și n-am pic de somn.
Să fii tu cel ce-mi va însenina viața,
Sau mai bine să mă pun să dorm?
Vreau de mână să te iau
Să colindăm străzile,
Dar știi că eu vreau
Să-mi iau zilele?
Da, sunt bolnavă
Și mai am doar o zi de trăire.
Nu sunt lui Dumnezeu sclavă,
Dar cred în nemurire.
Viața-mi pare acum,
Când privesc spre cer,
Ca un capăt de drum.
Și atunci, eu ce mai sper?
Sper că mâine vei uita
Ce voi spune azi.
Știu că tu vei continua
Drumul și fără să cazi.
***
CE E, E, CE NU E, NU EÎn lume totu-i evaziv,
Dacă nu observi obiectivul.
Iar când o faci,
observi cum totul n-are sens.
Uimit de-atâtea, și uituc,
te simți prea mic pentru a crede.
Arunci vorbe goale ce, surprinzător, rănesc.
Dar știi că totul e egal în moarte.
Nu-ți pierzi cumpătul,
pentru că nu poți.
Aștepți doar încredere să poți
trece de ziua de azi.
Iar zilele misterioase îți par reci și crude.
Ești prea subiectiv.
Aluneci pe o pantă aspră,
într-un întuneric etanș.
Și te întrebi de ce?
E viața loteria morții...
Te lasă să-ți simți inima palpând,
Te înșală că vezi ceea ce e,
Te îndrumă spre locuri fără voința ta,
Îți arată la orice pas... unde te afli.
Dar dacă nimeni nu vede,
eu de ce aș face-o?
Că e real, palpabil și într-un final
Rampa spre elucidare.
***
SĂRUTUL TĂU
Sărutul tău...
Atingerea ta,
E oare ceva mai bun decât atât?
Îmbrățișarea caldă,
căldura mâinilor tale.
Și vraja surâsului tău plin de înțelesuri novatoare.
Îmi vor rămâne dulci sechele
În acest paradis tropical în care m-ai închis.
M-ai ferecat ușor, fără să simt,
mi-ai rupt tăcerea sufletului
și mi-ai zăvorât în inimă
taina ta.
Ești cel mai cald iubit al meu,
cu cele mai calde buze
și mai fierbinți priviri.
Dar, vai! nu mai ești.
Și mă întreb dacă vei fi cândva.
Oare unde te mai ascunzi și eu
nu te mai pot vedea?
II
Ce a dispărut din acest paradis închis?
Unde mai sunt dulcile rafale de vânt?
Și ploile torențiale, prea calzi?
Soarele, călăuza noastră,
taina noastră, s-a pierdut.
Acum rătăcesc în căutare de noi culmi,
de noi paradisuri.
Iar vântul îmi taie fața,
și ploaia îmi pătrunde-n carne,
iar soarele mă arde.
Și tu apari în fața mea
călcând ușor pe iarba udă.
Iar cerul înnorat pare că se întreabă
Ce oare s-a schimbat?
Ai dispărut din peisajul tropical, și
ai eșuat în fața mea.
Mâna ta e acum rece și udă, nu
mă mai înfioară.
Ai dispărut așa cum ai venit,
și mă întreb când vei mai fi?