DESPRE DRAGOSTE 

    Voi analiza dragostea din două perspective:

- iluzia sentimentului

- caracterul rațional al acesteia

ILUZIA SENTIMENTULUI

    Dragostea nu este un sentiment. Sentimentele nu sunt sentimente. Ca să nu șochez oprobriul public, care și așa mă acuză că fac eu pe deșteapta cu teoriile mele, o să o iau, iarăși, de la Adam și Eva. Mă rog, de la bază. 

    Sentimentul este o stare de incertitudine, necoagulată, care produce anxietate. Apare de fiecare dată când experimentăm ceva pentru prima oară. Este catalizat prin acțiunea hormonală, care are ca scop năucirea individului pentru anularea lui și înlesnirea agățării lui de un alt individ. Mai direct, are ca scop crearea de dependențe. Sentimentele nu ar avea cum să apară la un individ 100% sănătos, independent, fericit, împlinit etc. Ele apar doar prin fisurarea crustei exterioare și penetrarea mantiei individuale cu corpi străini. Anticorpii creați de organismul invadat reprezintă sentimentele, mai precis iluzia sentimentelor. 

    Așadar, sentimentele sunt un simptom de boală, care pornesc doar din nevoia individului de a se anula. Destul de concret explicat? Acum, apare și întrebarea, dar de ce există în individ nevoia de a se anula? E o întrebare retorică, redundantă. Deoarece astfel de indivizi, că nu generalizăm, nu există dintru început. Cum adică? Individul nu există. E o premisă falsă. Individul care se anulează o face pentru că viața sa nu are continuitate. Viața sa de individ valorează exact egal cu inexistența vieții sale. Deci, individul valorează la fel cu lipsa, cu anularea lui. Pai dacă nu suntem indivizi, ce suntem?

    Aici apare adevărul, iluminarea. Nu suntem indivizi, și doar din această perspectivă putem vorbi despre dragoste la punctul următor. 

Dragostea ca rațiune

    Cum știm dacă cineva ne iubește? Dacă noi iubim, sau suntem răpuși de iluzia dragostei, ne dăm seama. Dar, putem avea certitudinea că altcineva ne iubește? Răspunsul este da.

    Prin ce fapte, gesturi etc ne poate demonstra cineva că ne iubește indubitabil? Aici sunt curioasă de răspunsuri. Probabil mulți vor spune prin faptul că mă ascultă, mă susține, este loial/ă, este alături de mine, sexul, copiii, mașina, casa, vacanțe, avantaje sociale, mă înțelege, nu mă judecă, mă ajută etc. Nu voi lua fiecare răspuns la analizat, deoarece concluzia este aceiași: NU. Nu acestea sunt dovezile de dragoste. Păi, de ce? Acestea sunt dovezi de nesiguranță, dependență, de lipsuri completate de un altul la fel de nesigur și dependent. E clar că nu constituie bază pentru dragostea indubitabilă. Tocmai pentru că totul este dubitabil, de aici și nevoia permanentă de reconfirmare a dragostei. Numai că trăind în iluzia dragostei, apare paradoxul de a nu avea ce confirma. 

    Ca să fac o glumă, într-un  cuplu femeile obosesc bărbații cerându-le confirmare și validare a legăturii dintre ei, însă bărbații nu știu ce au de făcut, tocmai pentru că nu au ce confirma. Get it??

    Am lămurit faptul că iubirea nu se verifică prin aceste gesturi deja clișeatice, adică vide. Dar cum se verifică? Există un etalon care arată fără tăgadă existența iubirii, ca rațiune. Acest etalon este reprezentat de momentul când apărăm și susținem în mod vehement pe cineva împotriva tuturor. Termenul în limba engleză este to stand up for someone. Acest termen înseamnă literalmente să te ridici pentru a apăra, cu voce tare, pe cineva. Atât este nevoie. Nu întâmplător astfel de gesturi, când sunt făcute, rămân în istorie. Sunt consemnate în cărți tocmai pentru că mai nimeni nu le face. Astfel de gesturi nu rămân ignorate, uitate, nebăgate în seamă, pentru că sunt un etalon. 

    Acest gest reprezintă iubirea ca rațiune, adică ruptă de determinismul biologic, ruptă de determinismul de castă, ruptă de determinismul economic. Este singurul gest care are valoare, care dă măsura exactă a capacității de iubire a oricui. De ce este făcut acest gest? O fi vreun interes la mijloc, cine știe? Un astfel de gest îl poate face un anumit tip de persoană. O persoană cu valențe mesianice aproape, pentru că este un gest izbăvitor pentru o specie care încă își târăște aripile prin noroi. Este suficient să știm că astfel de persoane au existat, sau mai există, pentru ca în mocirla conștiinței noastre ca specie să continuăm lupta de a ne ridica din mâzgă.