DESPRE MOARTE

Nimeni nu vorbește despre moarte, nu cu adevărat...

Discursul obișnuit ocolește moartea ca și cum ar fi ceva exterior nouă, ca și cum nu ne-ar privi personal pe fiecare în parte... ca și cum nu ar face parte din viață.

Evitări, ocoliri, negări, refulări, incapacitatea de a face față, de a acționa... este ceea ce rezultă în urma atitudinii strâmbe, cârcite.

Ce ne izbește când o vedem și nu o mai putem nega? Ignoranța noastră de zi de cu zi, minciunile dezgustătoare cu care ne alienăm creierul, fățărnicia cu care ne trăim viața... dedublați, ascunși de noi înșine, niciodată la vedere, niciodată cu fruntea sus...

Acceptăm stupizenia vieții ca pe ceva ce ne protejează de confruntarea cu însăși viața. Pentru că viața presupune moarte, viața presupune decizie... acum, fără amânare, pentru că oricând poate fi prea târziu.

Viața nu presupune, însă, așteptare... căci, ce să vezi, la capătul așteptării nu este altceva decât moartea. Așteptarea amână inevitabilul, iar eu urăsc să aștept.

A ști ce înseamnă moartea, înseamnă a face un pas înainte pe scara evoluției. Căci moartea e capătul, iar ignorând-o, ignorăm parcursul, ignorăm viața.

La finalul finalului ne rămâne să constatăm câtă viață abundă, și cât de stupid este tratată, pentru că nu ținem cont de un lucru elementar, care ne asigură supraviețuirea peste timp și spațiu, anume că oricând se poate sfârși. Dacă am ține cont de faptul că suntem pieritori, că nu suntem protejați de forțe obscure, am ști să facem ceea ce trebuie. Simplu.

Acum, nu mai târziu, acum, nu după ce totul este pierdut, acum, când încă este posibil, acum, nu când totul devine ireversibil...